Fondul forestier național reprezintă ansamblul terenurilor din România care au destinație forestieră și care sunt administrate astfel încât pădurea să fie păstrată, îngrijită și refăcută în timp. El nu înseamnă numai suprafața efectiv acoperită de arbori: poate cuprinde și terenuri necesare funcționării și gospodăririi pădurii, cum ar fi drumurile forestiere, terenurile temporar neîmpădurite care urmează să fie regenerate sau anumite terenuri neproductive aflate în interiorul unei zone forestiere. Fondul forestier național include atât terenuri aflate în proprietatea statului sau a autorităților locale, cât și păduri private, ale persoanelor fizice ori ale companiilor; prin urmare, „național” nu înseamnă că toate pădurile aparțin statului, ci că fac parte din patrimoniul forestier al țării și sunt supuse unor reguli speciale de protecție și gospodărire. Ideea centrală este continuitatea pădurii: utilizarea lemnului poate avea loc numai în cadrul unei gestionări care urmărește ca pădurea să își păstreze rolurile de protecție a solului și apelor, de susținere a biodiversității, de reglare a climei și de furnizare a unor beneficii economice și sociale pentru comunități. În schimb, simpla existență a unor arbori pe un teren nu înseamnă automat că terenul face parte din fondul forestier național, deoarece există și vegetație forestieră situată în afara acestuia, de exemplu în anumite parcuri, curți sau pe alte terenuri cu o altă destinație.